Litere albe

L-am revăzut recent pe Dan Puric jucând, umplând scena așa cum îi este atât de ușor să o facă și mi-a plăcut.

‘Don Quijote’ reprezintă cu siguranță transpunerea pas cu pas a întregii sale concepții despre lume, văzută poate prin ochii unui om naiv care încearcă să schimbe lumea.

Nu mă miră că la cei 50 de ani ai săi este eminamente strălucit în prestație, fizicul fiind cel care îl ajută să atingă perfecțiunea. Tinerii din jurul său sunt încă eclipsați de naturalul gesturilor sale care atrage încă toate privirile asupra sieși. Cred că așa cum Olga Tudorache sau Radu Beligan sunt fără cusur si prin actul lor se deschid întru totul odată ajunsi pe scenă, așa și pururea tânarul Dan Puric se dedă nouă, cu riscul unei expuneri la limita omenescului.

Și pentru cei mai sceptici privind complexitatea sa, există și câteva cărți scrise de pantomim pentru că DA, el poate și așa ceva!

‘Cine suntem’ și ‘Alegeți. Acces la memorie’ sunt cele două cărți ale lui Dan Puric, regizor și talentat pantomim care are un dar al discursului și care transformă dialogul într-un monolog sublim.

Profund, energic și foarte aproape de oameni, Absolventul ATF chiar la clasa lui Dem Rădulescu abordează teme delicate cu un aer degajat și mai ales lipsit de dezgustul și de încruntarea, caracteristici care au devenit laitmotive în cazul celor mai multe persoane publice, ale căror fețe insipide apar prea des pe micile noastre  ecrane.

Privind și admirând abilitatea anumitor oameni de a transmite nonverbal un mesaj, pe fundalul unei melodii -mă refer la patinaj artistic- nu pot să nu simt diferența atât de mare între cei care au la bază școala rusească și ceilalți.

Baletul se îmbină perfect cu acest sport și ei devin maeștrii, interpretând mai nou și roluri nonconformiste; îmi amintesc în primul rând de rolul de clown al lui Evgeni Plushenko la Campionatele Mondiale din 2003, când a patinat pe ‘Only You’ atât de original.

Dacă acum câțiva ani speram ca atât lui Yagudin cât și lui Plushenko să le reușească cvadruplele și mai apoi preferatul să ia medalia de aur, acum e vorba de perfecțiune; micile greșeli depunctează foarte mult, salvarea venind în acele momente în calitățile actoricești și în carisma patinatorului.

Brian Joubert, perechea de dansatori formată din Jana Khokhlova și Sergei Noviski au excelat la Europenele care tocmai s-au încheiat, însă eu vreau să vă prezint un program scurt mai vechi, care pe mine m-a impresionat mult la vremea respectivă:

Este un alt film bun marca Jim Carrey care a reușit ceea ce orice peliculă își dorește: să transmită un mesaj. Îl apreciez pentru că este complet; nu s-a limitat la a fi unic în rolurile din comedii și are satisfacții când vine vorba de orice personaj pe care trebuie să îl facă să ne impresioneze.

Curioasă fiind care sunt rolurile pentru care a ‘meritat’ să fie răsplătit de către marii critici americani, am observat că a primit Globul de Aur de două ori și de fiecare dată a fost pentru o prestație într-o dramă: The ‘Trumann Show’ și ‘Man on The Moon’.

Dacă ne uităm și la notele pe care le iau comediile sale pe IMDB ajungem la concluzia că poate cel mai talentat comediant de pe sticlă ne sfidează cu imprevizibilul său; Jim Carrey atinge performanța de a nu se remarca decât atunci când într-adevăr își joacă rolul, în rest rămânând un actor ce își rupe câteva coaste într-o scenă ce implică bunjee jumping sau când se lasă călcat de o mașină pentru a fi mai real un cadru din ‘The Mask’…ca oricare dintre noi până la urmă!