Litere albe

Statisticile arată că bibliotecile românilor conțin peste 4 milioane de cărți ce poartă ștampila Humanitas. De asemenea, se face o comparație între numărul de cărți scrise de critici, filosofi dispăruți de ceva vreme bună și iubiții scriitori care trăiesc printre noi și întâmplător sau nu, se lasă purtați de valul pe care îl reprezintă prezentul plumbuit și morocănos, oferindu-ne în final iluzia unei lumi deja cunoscute și din care și cel mai sceptic cititor ar vrea să se lepede prin lectură. Din lupta dintre cele două generații a ieșit învingătoare însă, surprinzător, cea dintâi…

Dar tot noi îi preferăm pe cei din urmă, dovadă fiind faptul că ajungem să stăm la rând ca să vedem ce copii au ‘creat’ geniile noastre; instincul de turmă se acutizează și devenim orbi (vz orbitor…), mici marionete cărora ne lipsesc marile modele.

Îmi place să văd că tot mai mulți tineri își aștern impresiile despre orice intră din sfera lor de interes. La prima vedere, pare cea mai ușoară formă de exprimare și este privită cu mare scepticism de către persoanele cu un vast bagaj cultural.

Însă, dacă ne gândim cât de tipicari am ajuns să fim când vine vorba de ceea ce oferim noi, ca persoană, celor din jur și când lupta pentru a scoate tot ce e mai frumos la iveală pentru a ne face observați și îndrăgiți este mai aprigă acum decât a fost vreodată, îmi vine greu să cred că măcar aceste minime împartășiri care ne fac unici în infinita ‘lume internetică’ nu au la bază un anume timp de meditare, o anume disponibilitate de moment față de subiectul expus.

Aprob orice scriere a  unui om și încurajez pe oricine să încerce să se deschidă, totul trebuie însă pus sub semnul unei intense căutări lăuntrice, sau și mai bine, să aibă drept surse scrierile altora, ale celor consacrați, pe care noi, tinerii, avem șansa să îi descoperim în lumea aceasta a nostră (pentru că tot noi suntem ‘vinovați’ de acestă simplificare a căii până a ajunge la orice creator de operă) fără a mai fi nevoiți să căutăm în bibliotecile vechi ale părinților..

Mâine va fi ultima zi în care veți putea vizita Sala Dalles și veți putea alege din multitudinea de edituri dacă nu ceva ce vă stârnește interesul, măcar una din cărțile pe care vi le doreați pentru că veți găsi reduceri de minim 30%.

Prefer să vorbesc despre Kilipirim si nu despre Gaudeamus pentru că notorietatea și dimensiunile pe care le ia cel din urmă târg de carte sunt evidente.

A fost ocazia perfectă, așadar, pentru a achiziționa printre altele și o carte mult râvnită: ‘Mă numesc Roșu’. Criticii spun că Pamuk merită citit întru totul și sper că acestă primă carte pentru care scriitorul turc a primit Premiul Nobel să îmi stârnească interesul de citi și ‘Zăpada’, ‘Cartea neagră’…

Mi-a plăcut Sala Dalles de data aceasta; muzica și miile de cărți mi-au creat o stare mai plăcută decât o vor face toata luna decembrie brăduții artificiali și cele mai noi modele de globuri care trebuie sa fie musai ‘bordo, cu aspect retro’ iarna aceasta