Litere albe

Cât de ușor este să creezi ceva magnific, inspirându-te din viața reală, din tot ce poate oferi ea mai lugubru.

Este vorba despre un film care a făcut mai mult decât toate campaniile din școli la care am participat, la care trebuia să explic celor de vârsta mea cât de bine este să fii informat asupra îngrozitorului deznodământ pe care oricine care devine într-o formă sau alta dependent îl poate avea.

Drogurile, spre exemplu, constituie modalitatea cea mai simplă de a acapara tinerii, de a-i ameți pentru ca mai apoi să îi tranforme în animalicii de care cu toții de temem.

Dintotdeauna s-a purtat lupta cu propriile porniri, cu frenetica încercare de a nu ieși din tipare, de a ne depărta de tot ce este anormal pentru a atinge echilibrul. De ce? Poate pentru că adevărul este că suntem extrem de fragili, că ne temem de scânteia care să ne perturbe liniștitul drum si care să ne marcheze iremediabil.

Există temeiuri pentru care noi continuăm senini acest drum; persoane/îndatoriri care necesită rezolvare, depindem de ceva.

Este un film care pune semne de întrebare le fel de bine la 16 ani precum o face la 60.

Dacă aș putea, l-aș proiecta în școli; sunt imagini care influențează mai mult decât ore de discuții pe seama diferențierii drogurilor; este realitatea noastră. Urmăriți ‘Requiem for a Dream’.

Uneori am impresia că anumite filme încearcă să vină cu detalii multe despre un anumit eveniment, ce face tema peliculei de altfel, tocmai pentru a crea acel mister legat de exacta derulare a lucrurilor, pentru ca și un cunoscător al subiectului să se simtă depășit și să aștepte cu interes un final care în principiu nu îi este nicidecum străin.
Există și filme care, deși folosesc acest truc aducător de suspans și ne stârnesc firescul interes față de soarta eroului, pun accent pe transmiterea unui mesaj simplu - nonverbal și nu numai; prin emfaze presărate în momente cheie ale filmului care sensibilizează auditoriul.

Urmărind ‘Operațiunea Valkyrie’ nu am putut să nu apreciez superba mise-en-scene, însă ceea ce nu voi avea cum să uit este motivul pentru care s-a făcut până la urmă filmul; pentru a înceta să mai generalizăm și să realizăm că nu demult au existat oameni care au fost în poziția de a schimba cursul istoriei și care au avut determinarea și hotarârea să facă totul, cu prețul vieții lor.

Și cu toate că de cele mai multe ori încercările au fost sortite eșecului, acestea un format temelia pentru ceea ce a constituit eliberarea de mai apoi.

‘Cine suntem’ și ‘Alegeți. Acces la memorie’ sunt cele două cărți ale lui Dan Puric, regizor și talentat pantomim care are un dar al discursului și care transformă dialogul într-un monolog sublim.

Profund, energic și foarte aproape de oameni, Absolventul ATF chiar la clasa lui Dem Rădulescu abordează teme delicate cu un aer degajat și mai ales lipsit de dezgustul și de încruntarea, caracteristici care au devenit laitmotive în cazul celor mai multe persoane publice, ale căror fețe insipide apar prea des pe micile noastre  ecrane.

Cele mai îndrăgite filme sunt de departe cele realizate de americani. Unul din clișeele acestora este cel al luptei dintre două forțe, toate culminând prin învingerea binelui, de partea căruia ne aflăm încă de la început.

Deseori m-am întrebat cum de un film făcut de ei poate aborda o temă cum ar fi războiul din perspectiva celor care în realitate nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât înșiși inamicii. Le consider incredibile și le situez în fruntea clasamentului meu în ceea ce privește preferințe în alegerea unui film.

Acestea care se opun așadar atacului americanilor si războiului în general constituie reale lecții de istorie, însă din păcate ele se pierd în marea masă a filmelor pro-america, rasiste, împotriva popoarelor slabe din punct de vedere economic, dar cu resurse inimaginabile de care trebuie să se profite. Sunt filme comandate și plătite chiar de către liderii acestei mari puteri, iar noi ajungem să le considerăm, tocmai, valoroase, veridice și, evident, le apreciem foarte mult, cu toate că poziția nostră de simpli spectatori, nicicând de ‘jucători’, ar trebui să ne ofere libertatea de a face diferența între ce este cu adevărat uman în acest haos.

Recomand ‘Body Of Lies’, un film echilibrat, care ne oferă acțiune pe un fond ideal pentru că se apropie în sfârșit de adevăr, sau mai precis de ceea ce trebuie noi să avem clar atunci când vine vorba de două forțe a căror putere ne copleșește și față de care nici cei mai puternici oameni în stat nu au habar unde ar trebui să ne situeze.

P.S. Și de acestă data îi țin pumnii lui ‘Ferris’ în seara decernării Premiilor Oscar:)