Litere albe

Nu știu în ce se va transforma acest blog; scriu tot mai mult despre filme…

În fine, țin să spun că am avut răbdarea de a a vedea ‘The Curious Case of Benjamin Button’ în toată splendoarea sa la cinema (pentru a savura fiecare imagine oferită de cele trei lungi, dar colpeșitoare ore) și în acest timp am ajuns la o concluzie: că pentru a  câștiga Oscarul, un actor trebuie să aibă parte de foarte mult noroc; trebuie să joace mult mai bine decât ceilalți colegi de platou și trebuie să iasă  în evidență prin simpla apariție în cadru.

Totul pare să fie construit în așa fel încât să îi reliefeze trăsăturile, să ne suscite interes îndeosebi în privința destinului său, fiind singurul care strălucește dincolo de ecran.

Emoționantul film în cauză, câștigător a trei Oscaruri mai puțin importante, aduce în prim-plan doi actori cu prestații ireproșabile; dacă începutul a fost dedicat obișnuirii cu imaginile minuțios făurite, pe măsură ce Brad Pitt si Cate Blanchett apăreau împreună, îmi era greu să hotărăsc pe cine să admir mai mult și trăirile căruia dintre ei să mi le transpun mie.

Pentru mine este un film de nota 10, care însă a avut parte de tot sprijinul pentru a atinge această performanță.

Îl admir pe Al Pacino pentru că este tipul actorului care nu dezamăgește, căruia nu esti nevoit să îi găsești vreo scuză pentru un rol mai puțin gândit, mai puțin trăit. El nu greșește, impresionăndu-mă chiar și în ‘Righteous Kill’ unde nimic nu ajunge să încânte cu ceva.

L-am ascultat într-un interviu pe care Larry King i l-a luat și m-a frapat seninătatea cu care povestește atât de simplu lucruri de o mare importanță în viața sa, referindu-se la întreaga viață prin prisma sincerei recunoștințe față de toți cei care l-au ajutat și l-au susținut necondiționat.

Pentru a intra cum se cuvine în rolul unui nevăzător s-a documentat îndelung chiar și la diferite asociații, interacționând cu o mulțime de persoane, încercând să fie ireproșabil, fapt ce i-a reușit pe deplin.

Îmi place când, ajunși în fața a milioane de oameni și tinând un trofeu în mână, actorii desăvârsiți își joacă rolul cel mai important; acela de oameni simpli.

Am observat că filmele autobiografice continuă să fie făcute cu aceeași intensitate și de fiecare dată este nevoie de o atentă căutare a unui actor suficient de carismatic, veridic, care să preia dificila datorie de a fi întruchiparea unei notorietăți.
Acesta are deja o imagine formată în mințile tuturor și acum el trebuie doar să ne confirme statutul din prezent sau să ne șocheze prin întâmplări sau reacții cât se poate de noi.
Personajul este în așa măsură conturat încât nu lasă loc unei căi de mijloc, la final trebuie să fie îndragit sau să provoace dispreț.
Cum aceste filme nu se fac ca să nu ne marcheze, de cele mai multe ori trăsaturile sunt hiperbolizate, de la machiavellic, el ajungând să provoace milă, pentru ca în cele din urmă să ne impresioneze.

Urmărind ‘Frost/Nixon’ am ajuns sa cred că unii actori sunt făcuți pentru astfel de roluri, ei neieșind în evidență prin propriile calități, ci acestă întruchipare aproape întocmai cu o anume personalitate să constituie în cazul lor calea spre adevăratul succes.

Am mai urmărit filme în care a jucat Frank Langella, dar până să aibă trăsăturile complexe ale lui Nixon din film, nu pot spune ca l-am remarcat cu adevărat.

Helen Mirren a luat Oscarul pentru impecabilul său rol din ‘The Queen’ abia la 62 de ani.

Aș vrea să văd un film nou românesc cu interpretări ca pe vremuri…