Litere albe

L-am revăzut recent pe Dan Puric jucând, umplând scena așa cum îi este atât de ușor să o facă și mi-a plăcut.

‘Don Quijote’ reprezintă cu siguranță transpunerea pas cu pas a întregii sale concepții despre lume, văzută poate prin ochii unui om naiv care încearcă să schimbe lumea.

Nu mă miră că la cei 50 de ani ai săi este eminamente strălucit în prestație, fizicul fiind cel care îl ajută să atingă perfecțiunea. Tinerii din jurul său sunt încă eclipsați de naturalul gesturilor sale care atrage încă toate privirile asupra sieși. Cred că așa cum Olga Tudorache sau Radu Beligan sunt fără cusur si prin actul lor se deschid întru totul odată ajunsi pe scenă, așa și pururea tânarul Dan Puric se dedă nouă, cu riscul unei expuneri la limita omenescului.

Și pentru cei mai sceptici privind complexitatea sa, există și câteva cărți scrise de pantomim pentru că DA, el poate și așa ceva!

Ajungi într-un mediu dominat de oameni eminamente pedanți si îți dorești să te integrezi cum se cuvine, să nu faci notă discordantă, iar dacă se poate, să surprinzi printr-o intervenție care să te facă observat.

E deranjant să auzi spre exemplu la teatru tot felul de replici spuse pentru a impresiona, care nu fac decât să arate că mesajul piesei a fost distorsionat. Cel mai rău este că astfel de păreri vor ajunge la urechile mai multor persoane care vor crede aceste neadevaruri.

Este firesc să existe și dezaprobări în ceea ce privește anumite aspecte ale calității unui act (care este marcat de spontaneitate); de la actori, la mis-en-scene, la nesincronizări ce nu au putut fi mascate, dar vorbele mari nu își au locul într-un loc în care orice fel de exprimare este posibilă. Nu te poți considera un iubitor al anumitor genuri de repezentații, al unei anumite actegorii de actori, arta trebuie privită, ca orice alt domeniu, în primul rând în ansamblul său, iar detaliile trebuie lăsate mai la urmă.

În altă oridine de idei, este excelent să vezi lumea stând la rând ore întregi pentru un bilet la teatru; este un semn că sensibiliatea este departe de a fi superfluă, lumea continuând să o caute și sa o pună pe piedestalul binemeritat.

Nu știu în ce se va transforma acest blog; scriu tot mai mult despre filme…

În fine, țin să spun că am avut răbdarea de a a vedea ‘The Curious Case of Benjamin Button’ în toată splendoarea sa la cinema (pentru a savura fiecare imagine oferită de cele trei lungi, dar colpeșitoare ore) și în acest timp am ajuns la o concluzie: că pentru a  câștiga Oscarul, un actor trebuie să aibă parte de foarte mult noroc; trebuie să joace mult mai bine decât ceilalți colegi de platou și trebuie să iasă  în evidență prin simpla apariție în cadru.

Totul pare să fie construit în așa fel încât să îi reliefeze trăsăturile, să ne suscite interes îndeosebi în privința destinului său, fiind singurul care strălucește dincolo de ecran.

Emoționantul film în cauză, câștigător a trei Oscaruri mai puțin importante, aduce în prim-plan doi actori cu prestații ireproșabile; dacă începutul a fost dedicat obișnuirii cu imaginile minuțios făurite, pe măsură ce Brad Pitt si Cate Blanchett apăreau împreună, îmi era greu să hotărăsc pe cine să admir mai mult și trăirile căruia dintre ei să mi le transpun mie.

Pentru mine este un film de nota 10, care însă a avut parte de tot sprijinul pentru a atinge această performanță.

Îl admir pe Al Pacino pentru că este tipul actorului care nu dezamăgește, căruia nu esti nevoit să îi găsești vreo scuză pentru un rol mai puțin gândit, mai puțin trăit. El nu greșește, impresionăndu-mă chiar și în ‘Righteous Kill’ unde nimic nu ajunge să încânte cu ceva.

L-am ascultat într-un interviu pe care Larry King i l-a luat și m-a frapat seninătatea cu care povestește atât de simplu lucruri de o mare importanță în viața sa, referindu-se la întreaga viață prin prisma sincerei recunoștințe față de toți cei care l-au ajutat și l-au susținut necondiționat.

Pentru a intra cum se cuvine în rolul unui nevăzător s-a documentat îndelung chiar și la diferite asociații, interacționând cu o mulțime de persoane, încercând să fie ireproșabil, fapt ce i-a reușit pe deplin.

Îmi place când, ajunși în fața a milioane de oameni și tinând un trofeu în mână, actorii desăvârsiți își joacă rolul cel mai important; acela de oameni simpli.

Am observat că filmele autobiografice continuă să fie făcute cu aceeași intensitate și de fiecare dată este nevoie de o atentă căutare a unui actor suficient de carismatic, veridic, care să preia dificila datorie de a fi întruchiparea unei notorietăți.
Acesta are deja o imagine formată în mințile tuturor și acum el trebuie doar să ne confirme statutul din prezent sau să ne șocheze prin întâmplări sau reacții cât se poate de noi.
Personajul este în așa măsură conturat încât nu lasă loc unei căi de mijloc, la final trebuie să fie îndragit sau să provoace dispreț.
Cum aceste filme nu se fac ca să nu ne marcheze, de cele mai multe ori trăsaturile sunt hiperbolizate, de la machiavellic, el ajungând să provoace milă, pentru ca în cele din urmă să ne impresioneze.

Urmărind ‘Frost/Nixon’ am ajuns sa cred că unii actori sunt făcuți pentru astfel de roluri, ei neieșind în evidență prin propriile calități, ci acestă întruchipare aproape întocmai cu o anume personalitate să constituie în cazul lor calea spre adevăratul succes.

Am mai urmărit filme în care a jucat Frank Langella, dar până să aibă trăsăturile complexe ale lui Nixon din film, nu pot spune ca l-am remarcat cu adevărat.

Helen Mirren a luat Oscarul pentru impecabilul său rol din ‘The Queen’ abia la 62 de ani.

Aș vrea să văd un film nou românesc cu interpretări ca pe vremuri…

Este un alt film bun marca Jim Carrey care a reușit ceea ce orice peliculă își dorește: să transmită un mesaj. Îl apreciez pentru că este complet; nu s-a limitat la a fi unic în rolurile din comedii și are satisfacții când vine vorba de orice personaj pe care trebuie să îl facă să ne impresioneze.

Curioasă fiind care sunt rolurile pentru care a ‘meritat’ să fie răsplătit de către marii critici americani, am observat că a primit Globul de Aur de două ori și de fiecare dată a fost pentru o prestație într-o dramă: The ‘Trumann Show’ și ‘Man on The Moon’.

Dacă ne uităm și la notele pe care le iau comediile sale pe IMDB ajungem la concluzia că poate cel mai talentat comediant de pe sticlă ne sfidează cu imprevizibilul său; Jim Carrey atinge performanța de a nu se remarca decât atunci când într-adevăr își joacă rolul, în rest rămânând un actor ce își rupe câteva coaste într-o scenă ce implică bunjee jumping sau când se lasă călcat de o mașină pentru a fi mai real un cadru din ‘The Mask’…ca oricare dintre noi până la urmă!

Mulțumim Studențiada pentru că și anul acesta a venit cu bilete gratuite către studenții dornici să mai iasă și în oraș.

Dacă la capitolul Filme am avut parte chiar și de avanpremiere, vizionarea acestora având loc în condițiile unei săli superbe cum este cea de la Cinema Pro, secțiunea Teatre m-a dezamăgit, pot spune; atâția actori plini de har, atâtea săli în care tinerii care nu au mai fost niciodată să urmăreasca o piesă pot impresiona și pot stârni interesul oricui, pot ajunge sa creeze acea prima impresie de unde începe totul..și totuși, s-a preferat oferirea unor bilete la Teatrul Evreiesc de Stat (dacă nu mă înșel- despre care am o părere bună, desigur) și la Teatrul de Revistă ‘Constantin Tănase’.

Nu puteam să nu văd ce poate totuși să ofere un ’spectacol’ ce se desfășoară în inima Lipscaniului, trebuia să nu mă mai las condusă de prejudecăți și să sper pentru o secundă că nu voi fi asaltată de fragmente a ceea ce au fost Revelioanele mult așteptate în fața televizoarelor, cele oferite cam în urmă cu vreo douăzeci de ani. Momentele cuprindeau fără doar și poate glume adresate întregii familii, bazate predilect pe sărăcia aceea pe seama căreia era cel mai simplu să se râdă, dar și pe comicul de situație la care bunica se amuza strașnic.

Refuz să părăsesc orice sală în care are loc vreun moment artistic de orice gen din minimul respect pe care îl datorez celor care s-au străduit să îmi creeze o anumită stare și să îmi transmită un anume mesaj, însă faptul că mi s-au confirmat toate temerile privind calitatea actului artistic și că da, au cântat și bărbați ce purtau pantaloni lucioși și ‘îl cântau’ pe Marc Anthony pe o coregrafie de Matrix ce alterna cu cea specifică emisiunilor ‘Surprize-Surprize’, mi-a displăcut mult prea mult.

Așadar, inițiative bune există, trebuie doar să știm să le alegem pe cele mai bune, pentru că ceea ce vedem și simțim pentru prima dată când vine vorba de ceva necunoscut până în acel moment, ne poate crea o impresie pe care cu greu o mai putem înlocui.

Minunat film, impecabil rolul lui Dustin Hoffman de frate autist. Pana si cel mai dornic de inavutire tanar reuseste sa puna mai presus de bani stransa legatura in care ajunge sa se afle cu ‘noul’ sau frate, descoperit dupa mai bine de 20 de ani.

Naturaletea se resimte in toate de-a lungul peliculei:-Nu te fortezi sa il crezi pe Cruise ca intr-adevar ajunge sa tina la specialul sau frate, acesta din urma avand o influenta uluitoare asupra sa;

-Hoffman, geniul (cu handicap, insa) nu iti trezeste nicio secunda mila; este adorabil si scoate la iveala multe calitati ale autistilor.

Multe filme cu acesta tema, putine interpretari atat de simple; desavarsit rolul. Pe deplin meritate cele 4 Oscaruri si nu numai.

Se redeschid teatrele si incet-incet  trebuie iarasi sa cauti bilete cu destul timp inainte ca piesa sa fie pusa in scena.

Am impresia ca vor fi mai putine premiere ca in alti ani, si cu toate acestea lumea se inghesuie sa revada iar si iar, sub aceeasi distributie sau nu, aceleasi piese.

E tarziu sa mai caut vreun bilet pentru saptamana aceasta. Totusi, ma bucur ca o voi revedea, peste cateva zile bune insa, pe Maia Morgenstern in “Jocul regilor” la Teatrul Evreiesc de Stat.

Recomand/astept sa vad:

• Sase personaje in cautarea unui autor;
• Take, Ianke si Cadîr;
• Moartea unui comis voiajor;
• Oblomov;
• Noiembrie;
• Cafeneaua;
• Burghezul gentilom;
• Scaunele.

Fiind miercuri, mi-am propus sa nu pierd si de data asta ocazia sa merg la film; asa ca m-am hotarat sa vad ‘Mamma Mia!’ pentru simplul motiv ca joaca Meryl Streep si ca macar o mai admir putin, daca filmul in sine se va dovedi a fi siropos.

Daca nota pe care o are pe IMDB e destul de buna si te indeamna sa mergi sa il vezi, pot sa spun ca nu am am fost foarte incantata; pe jumatate musical, te ameninta la cateva minute cu cate o prestatie a fiecarui personaj in parte. Momentele alese pentru aceste intrari nefiind din cele mai inspirate,  ajungi sa le intuiesti si nu iti ramane decat sa astepti sa se termine cat mai repede.

Finalul a venit in forta; Pierce Brosnan si a sa voce (not) au incheiat apocaliptic parca seria de exagerari (zic eu), dar si de interpretari de rol nu atat de multumitoare.

Meryl Streep a salvat filmul, l-a prins in valul sau atat de original si de pretios. Secventele cu ea erau spontane, iar nimic din ce rostea, canta sau dansa nu ma deranja, ba din contra, imi confirmau talentaul sau nemarginit, lasat cel mai bine sa se exprime tocmai in astfel de situatii usor jenante.

In dreptul Directorului executiv se afla numele lui Tom Hanks (who would have thought).

P.S. O doamna de langa a plans atat de mult la acest film…:)