De atâtea ori îmi este dat sa văd cum se ajută vedetele, în sensul că de fiecare dată când una dintre ele ajunge în umbră, apelează la un bun prieten pentru a i se face putina publicitate, pentru a nu fi dată uitării întru totul.
Acum o văd pe Teo explicând cum la cele mai importante evenimente îi este dat să ajungă să prezinte alături de Mircea ‘frumoase emisiuni’.
Tot ce îmi doresc este să își regăsească un loc în grila tv cât mai curând, pentru a nu fi nevoită să apară în contexte care sunt nefirești, exagerate.
Uneori ne este atât de ușor să dăm bani pentru lucruri neînsemnate, perisabile, dar când vine vorba să fim părtași la îmbunătățirea sau chiar la salvarea unei vieți devenim reticenți.
În zilele noastre este suficient ca fiecare dintre noi sa facă un minim gest pentru ca în final să se schimbe ceva.
Campania ce se adresează indirect salvării unor copii merită să fie susținută, mai ales că oricine poate să o promoveze într-o formă sau alta, sau chiar să contribuie dând un SMS la 858.
Când ești persoană publică îți asumi mai multe riscuri și cu siguranță că ajungi să ai și anumite dezavantaje. Cel mai însemnat mi se pare cel al privării vieții private.
Și atunci cum reușesc anumiți oameni să își manifeste propriile talente plecând tocmai de la picanteriile din viețile lor prea puțin liniștite. đe pildă, Pink a lansat un videoclip al cărei teme e inspirată din despărțirea de Carey Hurt, soțul său. Versurile sunt mai mult decât contradictorii, iar finalul este tipic artistei…
Piesa îmi place și ste ca si cum aș citi o carte, iar apoi mi-ar parea rau că am văzut filmul pentru că nu se mai ridică la așteptările mele.
Mă miră faptul că și o persoană ca ea, care mereu a condamnat aceasta formă ieftină, prozaică de publicitate a ajuns o consumatoare fidelă ei.
Ce zbuciumat poate părea orașul în care trăiești, mediul care ar trebui să îți ofere locurile de relaxare după care tânjești pentru a-ți recăpăta puterile.
Când ajungi într-un loc cum este Clujul ajungi să te întrebi cum de poate exista o mare de oameni pe chipurile cărora nu se zărește pic de stres, de îngrijorare, care sunt ghidați după un ceas ale cărui ore se scurg cu mult mai încet decât în grăbitul și etern neliniștitul București.
Urmează inevitabila întrebare: De ce nu am dat la facultate în Cluj? De ce am preferat energia (nu neapărat pozitivă) pe care orice particulă a capitalei o trasmite micilor suflete care de multă vreme au încetat să mai statornicească la sfârșit de săptămână în acest loc unde ziua de luni capătă valențe aparte, ajungând cea mai istovitoare și mai greu de străbătut zi.
În Cluj totul este învăluit de aura pe care numai cărțile care amintesc despre vechiul București o mai au, iar aerul vestic te îndeamnă la visare și îți permite să rămâi tu și să nu uiți de liniștea ta (de la Grădina Botanică până la înmiresmatele cafenele putând să îți resfeti simțurile și să te minunezi de frumusețea unui oraș care încă își pastrează valorile).
La Cărturești am putut să regăsesc însă o fărâmă din București și m-am bucurat că peste tot în țară se păstrează aceeași atmosferă de care ajungi să depinzi oarecum pentru că nu te lasă deloc sa o dai uitării. Boemul Cluj.
Tocmai am citit niste rânduri care m-au sensibilizat foarte mult și nu știu încă sigur daca persoana care le-a scris este acceași cu cea care s-a semnat.
Este uimitor cât de ușor putem deborda de fericire, cât de influențabili suntem noi, oamenii, îndeosebi când vine vorba de persoanele care au avut un impact emoțional asupra noastră la un moment dat.
Nimic nu m-ar face mai fericită decât să aflu că tocmai cea care m-a facut să îndrăgesc atât de mult lumea cărților își îndreaptă privirea către aceste mici și neînsemnate paragrafe pe care le scriu, mai mult sau mai puțin elaborate, nicidecum ieșite din comun.
Prefer să visez în continuare. Dacă nu a ajuns încă pe această pagină nici nu mai vreau să aflu; știu doar că ar fi surprinsă la aflarea părerii mele despre dumneaei pentru că ar realiza că a reușit tot ce și-a propus și mai mult decât atât, că sunt conștientă că meritele îi aparțin.
Cum o fi oare o zi din viața unui muzician? A unui artist? Cât de dependent este acesta de perfecțiune și în ce măsură ajunge să o atingă? Cu siguranță că doar cei implicați pot răspunde la aceste întrebări.
Pusă față în față cu virsuozii (care până deunăzi nu făceau decât să mă îndemne la visare, ei neintervenind decât auditiv la formarea a ceea ce înseamnă în sinea mea muzica) si invadând în sfârșit lumea lor, am amuțit.
Pe lângă răvășitorul bun-gust care frapează chiar și de afară, Ateneul este copleșitor odată ce ajungi să îl descoperi. Nici Casa Poporului nu a avut un asemenea impact vizual asupra mea, iar minuțiozitatea detaliilor alcătuiește un tot de un rafinament desăvârșit.
Unică acestă experiență la care am participat înseosebi cu ochii închiși atunci când a venit vorba de Bethoven și Berliotz pentru simplul motiv că îmi era foarte greu să mă pot concentra când aveam în fața mea imagini care nu mi-au mai fost date privirii până atunci.
Sunt sigură ca expresia ‘Dați un leu pentru Ateneu’ se poate mândri cu un rezultat peste așteptări. Mă întreb însă: dacă după restaurări, acest minunat loc creează o atmosferă atât de intimă și în cele din urmă, inegalabilă, perfecțiunea originalului ce cote putea atinge?
Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă ai putea dona la propriu parte din tine pentru a salva o viață? Nu știu dacă este o încercare de a plăti pentru o tragedie față de care te simți responsabil ( SPOILER: așa cum este cazul personajului interpretat de Will Smith în ‘Seven Pounds’) sau este felul prin care vrei să faci un mare bine, conștient fiind că oricum partea fizică în cazul oricăruia dintre noi este perisabilă.
Oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar putea ca orice om să își lase propriul corp în grija medicilor după ce se stinge? Cât de tare s-ar opune Biserica? Cât de mare ar fi scandalul iscat?
Este o problemă care interferează cu foarte multe domenii ale acestei lumi și de aceea poate părea un subiect delicat, însă are marele avantaj că, în cazul unui răspuns pozitiv din partea noastră ar stârni mai mult decât sperantă. Nu știu dacă timpul din ce în ce mai mult petrecut în spitale este răspunzator pentru aceste gânduri, însă știu că a contribuit la convingerea mea că un astfel de pas ar fi unul care ar schimba cu adevărat Ceva!
Așa cum se iau marile decizii în viață, adică în locurile si situațiile cele mai ciudate, așa am avut eu revelația asupra ceea ce ar trebui să aleg drept specializare.
Întotdeauna îmi pun problema daca nu cumva o parte din trecut este de fapt cea care guvernează preferințele din prezent. Pesemne că singura formă de a depăși anumite momente care m-au marcat ar fi așadar confruntarea.
Bineînțeles că în momentul de față și în următorii trei ani contează prea puțin ce simt că îmi place, în ce direcție sunt dispusă a îmi petrece orele de studiu, cărui domeniu medical îmi doresc să mă dedic în cele din urmă.
Ce ‘bine’ gândesc străinii care își educă proprii copii așa cum își doresc, făcându-i să creadă încă de mici că meseria tatălui este cea mai interesantă și pe măsură ce cresc sunt uimiți să constate că aceasa nu reprezintă nimic altceva decât propriul lor vis.
Putem trăi si noi așa (cu toate că mai avem mult până să stăpânim asemenea forme de manipulare), dar putem să și ne privim mai atent, să conștientizăm ceea ce ne trezeste interesul, ce abilități avem și să ne modelăm chiar noi spre o anume direcție, pentru ca meseria apoi aleasă să nu fie o dezămăgire.
Încercând să găsesc în primul rând în mine răspunsurile asupra viitorului. Sper ca acesta să mă afle măcar împăcată cu ideea că rândurile scrise acum au fost un vis, o introspecție care nu are finalul de atunci, dar este punctul de plecare al unei alegeri pe care nu o regret.
Ajungi într-un mediu dominat de oameni eminamente pedanți si îți dorești să te integrezi cum se cuvine, să nu faci notă discordantă, iar dacă se poate, să surprinzi printr-o intervenție care să te facă observat.
E deranjant să auzi spre exemplu la teatru tot felul de replici spuse pentru a impresiona, care nu fac decât să arate că mesajul piesei a fost distorsionat. Cel mai rău este că astfel de păreri vor ajunge la urechile mai multor persoane care vor crede aceste neadevaruri.
Este firesc să existe și dezaprobări în ceea ce privește anumite aspecte ale calității unui act (care este marcat de spontaneitate); de la actori, la mis-en-scene, la nesincronizări ce nu au putut fi mascate, dar vorbele mari nu își au locul într-un loc în care orice fel de exprimare este posibilă. Nu te poți considera un iubitor al anumitor genuri de repezentații, al unei anumite actegorii de actori, arta trebuie privită, ca orice alt domeniu, în primul rând în ansamblul său, iar detaliile trebuie lăsate mai la urmă.
În altă oridine de idei, este excelent să vezi lumea stând la rând ore întregi pentru un bilet la teatru; este un semn că sensibiliatea este departe de a fi superfluă, lumea continuând să o caute și sa o pună pe piedestalul binemeritat.
Nu știu în ce se va transforma acest blog; scriu tot mai mult despre filme…
În fine, țin să spun că am avut răbdarea de a a vedea ‘The Curious Case of Benjamin Button’ în toată splendoarea sa la cinema (pentru a savura fiecare imagine oferită de cele trei lungi, dar colpeșitoare ore) și în acest timp am ajuns la o concluzie: că pentru a câștiga Oscarul, un actor trebuie să aibă parte de foarte mult noroc; trebuie să joace mult mai bine decât ceilalți colegi de platou și trebuie să iasă în evidență prin simpla apariție în cadru.
Totul pare să fie construit în așa fel încât să îi reliefeze trăsăturile, să ne suscite interes îndeosebi în privința destinului său, fiind singurul care strălucește dincolo de ecran.
Emoționantul film în cauză, câștigător a trei Oscaruri mai puțin importante, aduce în prim-plan doi actori cu prestații ireproșabile; dacă începutul a fost dedicat obișnuirii cu imaginile minuțios făurite, pe măsură ce Brad Pitt si Cate Blanchett apăreau împreună, îmi era greu să hotărăsc pe cine să admir mai mult și trăirile căruia dintre ei să mi le transpun mie.
Pentru mine este un film de nota 10, care însă a avut parte de tot sprijinul pentru a atinge această performanță.
