L-am revăzut recent pe Dan Puric jucând, umplând scena așa cum îi este atât de ușor să o facă și mi-a plăcut.

‘Don Quijote’ reprezintă cu siguranță transpunerea pas cu pas a întregii sale concepții despre lume, văzută poate prin ochii unui om naiv care încearcă să schimbe lumea.

Nu mă miră că la cei 50 de ani ai săi este eminamente strălucit în prestație, fizicul fiind cel care îl ajută să atingă perfecțiunea. Tinerii din jurul său sunt încă eclipsați de naturalul gesturilor sale care atrage încă toate privirile asupra sieși. Cred că așa cum Olga Tudorache sau Radu Beligan sunt fără cusur si prin actul lor se deschid întru totul odată ajunsi pe scenă, așa și pururea tânarul Dan Puric se dedă nouă, cu riscul unei expuneri la limita omenescului.

Și pentru cei mai sceptici privind complexitatea sa, există și câteva cărți scrise de pantomim pentru că DA, el poate și așa ceva!