Litere albe

De fiecare dată când ne simțim nedreptățiți apare un prim moment în care se manifestă latura noastră răzvrătită, iar sentimentele sunt de necontrolat. Imediat după acestă stare neanderthaliană, încercăm să căutăm ‘responsabilii’ care ne-au adus în acestă situație. E foarte ușor să îi găsim, încet-încet ne obișnuim cu ‘răul’ petrecut și ne îndreptăm atenția către alte lucruri.

Cred că e mai bine dacă reușim să nu ne mai chinuim căutând vinovați și dacă încetăm cu mustrările de conștiință. Cu cât mai repede, cu atât mai sănătos.

Trecând prin astfel de momente mi-am dat seama cât de vulnerabilă sunt și cât de greu îmi este să fac ce vreau cu trăirile și frustrările mele, să îmi inhib impulsurile care oricum dacă există trebuie eliberate numai când se află în preajmă propria persoană și atât.

Admir persoanele care nu se regăsesc în descrierea de mai sus, știu că ele există și cred că sunt cei mai în măsură să ia decizii importante, chiar și în numele altora.

Se apropie Festivalul de Film de la Cannes 2009 și printre nominalizații acestui an la secțiunea ‘Un Certain Regard’ se numără iarăși nume românești precum: Corneliu Porumboiu cu ‘Polițist, adjectiv’ și Cristian Mungiu cu seria de scurt-metraje intitulată ‘Amintiri din Epoca de Aur’.

Faptul că anumite subvenții alocate organizării mult-așteptatului eveniment au fost retrase sau că parteneri precum ‘Swarovski’ și casa de modă Fendi au renunțat a le mai fi sponsori contează mai puțin; important este că există câteva nume mari pe lista nominalizaților ce ieri a fost făcută publică, nume ce vor reuși să facă diferența și în acest an.

De atâtea ori îmi este dat sa văd cum se ajută vedetele, în sensul că de fiecare dată când una dintre ele ajunge în umbră, apelează la un bun prieten pentru a i se face putina publicitate, pentru a nu fi dată uitării întru totul.

Acum o văd pe Teo explicând cum la cele mai importante evenimente  îi este dat să ajungă să prezinte alături de Mircea ‘frumoase emisiuni’.

Tot ce îmi doresc este să își regăsească un loc în grila tv cât mai curând, pentru a nu fi nevoită să apară în contexte care sunt nefirești, exagerate.

Când ești persoană publică îți asumi mai multe riscuri și cu siguranță că ajungi să ai și anumite dezavantaje. Cel mai însemnat mi se pare cel al privării vieții private.

Și atunci cum reușesc anumiți oameni să își manifeste propriile talente plecând tocmai de la picanteriile din viețile lor prea puțin liniștite. đe pildă, Pink a lansat un videoclip al cărei teme e inspirată din despărțirea de Carey Hurt, soțul său. Versurile sunt mai mult decât contradictorii, iar finalul este tipic artistei…

Piesa îmi place și ste ca si cum aș citi o carte, iar apoi mi-ar parea rau că am văzut filmul pentru că nu se mai ridică la așteptările mele.

Mă miră faptul că și o persoană ca ea, care mereu a condamnat aceasta formă ieftină, prozaică de publicitate a ajuns o consumatoare fidelă ei.

Ajungi într-un mediu dominat de oameni eminamente pedanți si îți dorești să te integrezi cum se cuvine, să nu faci notă discordantă, iar dacă se poate, să surprinzi printr-o intervenție care să te facă observat.

E deranjant să auzi spre exemplu la teatru tot felul de replici spuse pentru a impresiona, care nu fac decât să arate că mesajul piesei a fost distorsionat. Cel mai rău este că astfel de păreri vor ajunge la urechile mai multor persoane care vor crede aceste neadevaruri.

Este firesc să existe și dezaprobări în ceea ce privește anumite aspecte ale calității unui act (care este marcat de spontaneitate); de la actori, la mis-en-scene, la nesincronizări ce nu au putut fi mascate, dar vorbele mari nu își au locul într-un loc în care orice fel de exprimare este posibilă. Nu te poți considera un iubitor al anumitor genuri de repezentații, al unei anumite actegorii de actori, arta trebuie privită, ca orice alt domeniu, în primul rând în ansamblul său, iar detaliile trebuie lăsate mai la urmă.

În altă oridine de idei, este excelent să vezi lumea stând la rând ore întregi pentru un bilet la teatru; este un semn că sensibiliatea este departe de a fi superfluă, lumea continuând să o caute și sa o pună pe piedestalul binemeritat.

Nu știu în ce se va transforma acest blog; scriu tot mai mult despre filme…

În fine, țin să spun că am avut răbdarea de a a vedea ‘The Curious Case of Benjamin Button’ în toată splendoarea sa la cinema (pentru a savura fiecare imagine oferită de cele trei lungi, dar colpeșitoare ore) și în acest timp am ajuns la o concluzie: că pentru a  câștiga Oscarul, un actor trebuie să aibă parte de foarte mult noroc; trebuie să joace mult mai bine decât ceilalți colegi de platou și trebuie să iasă  în evidență prin simpla apariție în cadru.

Totul pare să fie construit în așa fel încât să îi reliefeze trăsăturile, să ne suscite interes îndeosebi în privința destinului său, fiind singurul care strălucește dincolo de ecran.

Emoționantul film în cauză, câștigător a trei Oscaruri mai puțin importante, aduce în prim-plan doi actori cu prestații ireproșabile; dacă începutul a fost dedicat obișnuirii cu imaginile minuțios făurite, pe măsură ce Brad Pitt si Cate Blanchett apăreau împreună, îmi era greu să hotărăsc pe cine să admir mai mult și trăirile căruia dintre ei să mi le transpun mie.

Pentru mine este un film de nota 10, care însă a avut parte de tot sprijinul pentru a atinge această performanță.

Îl admir pe Al Pacino pentru că este tipul actorului care nu dezamăgește, căruia nu esti nevoit să îi găsești vreo scuză pentru un rol mai puțin gândit, mai puțin trăit. El nu greșește, impresionăndu-mă chiar și în ‘Righteous Kill’ unde nimic nu ajunge să încânte cu ceva.

L-am ascultat într-un interviu pe care Larry King i l-a luat și m-a frapat seninătatea cu care povestește atât de simplu lucruri de o mare importanță în viața sa, referindu-se la întreaga viață prin prisma sincerei recunoștințe față de toți cei care l-au ajutat și l-au susținut necondiționat.

Pentru a intra cum se cuvine în rolul unui nevăzător s-a documentat îndelung chiar și la diferite asociații, interacționând cu o mulțime de persoane, încercând să fie ireproșabil, fapt ce i-a reușit pe deplin.

Îmi place când, ajunși în fața a milioane de oameni și tinând un trofeu în mână, actorii desăvârsiți își joacă rolul cel mai important; acela de oameni simpli.

Ca în fiecare an, luna februarie mă găsește sub febra Oscarurilor (care se vor decerna pe data de 22 a acestei luni).

La fel ca anul trecut, vin cu propuneri în ceea ce privește câștigatorii râvnitei statuete, bineînțeles în condițiile nevizionării nici pe departe a tuturor filmelor ce așteaptă să intre în istorie.

Nominalizările:

1. Cel mai bun film: “The Curious Case of Benjamin Button”, “Frost/Nixon”, “Milk”, “The Reader”, “Slumdog Millionaire”;
2. Cele mai bune efecte speciale: “The Curious Case of Benjamin Button”, “The Dark Knight”, “Iron Man”.
3. Cel mai bun actor: Richard Jenkins - “The Visitor”, Frank Langella - “Frost/Nixon”, Sean Penn - “Milk”, Brad Pitt - “The Curious Case of Benjamin Button”, Mickey Rourke - “The Wrestler”;
4. Cea mai buna actriță: Anne Hathaway - “Rachel Getting Married”, Angelina Jolie - “Changeling”, Melissa Leo - “Frozen River”, Meryl Streep - “Doubt”, Kate Winslet - “The Reader”;
5. Cel mai bun regizor: Danny Boyle - “Slumdog Millionaire”, Stephen Daldry - “The Reader”, Clint Eastwood - “Changeling”, David Fincher - “The Curious Case of Benjamin Button”, Ron Howard - “Frost/Nixon”;
6. Cel mai bun actor - rol secundar: Josh Brolin - “Milk”, Robert Downey Jr. - “Tropic Thunder”, Philip Seymour Hoffman - “Doubt”, Heath Ledger - “The Dark Knight”, Michael Shannon - “Revolutionary Road”;
7. Cea mai buna actriță - rol secundar: Amy Adams - “Doubt”, Penelope Cruz, “Vicky Cristina Barcelona”, Viola Davis - “Doubt”, Taraji P. Henson - “The Curious Case of Benjamin Button”, Marisa Tomei - “The Wrestler”;
8. Cel mai bun scenariu adaptat: Eric Roth si Robin Swicord  - “The Curious Case of Benjamin Button”; John Patrick Shanley - “Doubt”; Peter Morgan - “Frost/Nixon”; David Hare - “The Reader”; Simon Beaufoy - “Slumdog Millionaire”;
9. Cel mai bun scenariu original: Courtney Hunt - “Frozen River”; Mike Leigh - “Happy-Go-Lucky”; Martin McDonagh - “In Bruges”; Dustin Lance Black - “Milk”; Andrew Stanton , Jim Reardon si Pete Docter - “WALL-E”;
10. Cel mai bun film de animație: “Bolt”; “Kung Fu Panda”; “WALL-E”;
11. Cel mai bun machiaj: “The Curious Case of Benjamin Button”, “The Dark Knight”, “Hellboy II: The Golden Army”.
12. Cele mai bune costume: “Australia”, “The Curious Case of Benjamin Button”, “The Duchess”, “Milk”, “Revolutionary Road”;
13. Cea mai bună scenografie: “Changeling”, “The Curious Case of Benjamin Button”, “The Dark Knight”, “The Duchess”, “Revolutionary Road”;
14. Cea mai bună imagine: “Changeling”, “The Curious Case of Benjamin Button”, “The Dark Knight”, “The Reader”, “Slumdog Millionaire”;
15. Cea mai bună coloană sonoră: “The Curious Case of Benjamin Button” - Alexandre Desplat; “Defiance” - James Newton Howard; “Milk” - Danny Elfman; “Slumdog Millionaire” - A.R. Rahman; “WALL-E” - Thomas Newman;
16. Cel mai bun cântec: “Down to Earth” - “WALL-E”, ” Jai Ho” - “Slumdog Millionaire”; “O Saya” - “Slumdog Millionaire”;

Ceea ce am marcat nu reprezintă preferințele mele; m-aș bucura foarte mult să aud speech-ul de mulțumire pentru obținerea unui Oscar în cazul lui Meryl Streep (care are deja 2) sau al lui Frank Langella.

Cine vreți să ia trofeul?

Cât de ușor este să creezi ceva magnific, inspirându-te din viața reală, din tot ce poate oferi ea mai lugubru.

Este vorba despre un film care a făcut mai mult decât toate campaniile din școli la care am participat, la care trebuia să explic celor de vârsta mea cât de bine este să fii informat asupra îngrozitorului deznodământ pe care oricine care devine într-o formă sau alta dependent îl poate avea.

Drogurile, spre exemplu, constituie modalitatea cea mai simplă de a acapara tinerii, de a-i ameți pentru ca mai apoi să îi tranforme în animalicii de care cu toții de temem.

Dintotdeauna s-a purtat lupta cu propriile porniri, cu frenetica încercare de a nu ieși din tipare, de a ne depărta de tot ce este anormal pentru a atinge echilibrul. De ce? Poate pentru că adevărul este că suntem extrem de fragili, că ne temem de scânteia care să ne perturbe liniștitul drum si care să ne marcheze iremediabil.

Există temeiuri pentru care noi continuăm senini acest drum; persoane/îndatoriri care necesită rezolvare, depindem de ceva.

Este un film care pune semne de întrebare le fel de bine la 16 ani precum o face la 60.

Dacă aș putea, l-aș proiecta în școli; sunt imagini care influențează mai mult decât ore de discuții pe seama diferențierii drogurilor; este realitatea noastră. Urmăriți ‘Requiem for a Dream’.

Am observat că filmele autobiografice continuă să fie făcute cu aceeași intensitate și de fiecare dată este nevoie de o atentă căutare a unui actor suficient de carismatic, veridic, care să preia dificila datorie de a fi întruchiparea unei notorietăți.
Acesta are deja o imagine formată în mințile tuturor și acum el trebuie doar să ne confirme statutul din prezent sau să ne șocheze prin întâmplări sau reacții cât se poate de noi.
Personajul este în așa măsură conturat încât nu lasă loc unei căi de mijloc, la final trebuie să fie îndragit sau să provoace dispreț.
Cum aceste filme nu se fac ca să nu ne marcheze, de cele mai multe ori trăsaturile sunt hiperbolizate, de la machiavellic, el ajungând să provoace milă, pentru ca în cele din urmă să ne impresioneze.

Urmărind ‘Frost/Nixon’ am ajuns sa cred că unii actori sunt făcuți pentru astfel de roluri, ei neieșind în evidență prin propriile calități, ci acestă întruchipare aproape întocmai cu o anume personalitate să constituie în cazul lor calea spre adevăratul succes.

Am mai urmărit filme în care a jucat Frank Langella, dar până să aibă trăsăturile complexe ale lui Nixon din film, nu pot spune ca l-am remarcat cu adevărat.

Helen Mirren a luat Oscarul pentru impecabilul său rol din ‘The Queen’ abia la 62 de ani.

Aș vrea să văd un film nou românesc cu interpretări ca pe vremuri…