Litere albe

Iata ca am prins curaj sa scriu din nou. Am pus punct post-urilor nepublicate si ideii de a scrie sub alt nume pentru a nu mi se mai taia elanul de fiecare data cand ma gandesc ca poate interpreta cineva ceva ce am scris…

In ultima vreme au aparut multe lucruri care sa imi umple timpul liber, voi apuca sa va povestesc la timpul potrivit mai multe detalii si cred ca va voi cere si parerea…

In rest, sper doar ca putinii oameni care mai citeau ce scriam sa nu se fi evaporat de tot:)

Cât de multă nevoie avem de acele momente doar pentru noi? Cât de des dorim să ne oprim pentru a ne asculta puțin?

Ce avem să ne spunem când rămânem singuri? Oare tot noi trebuie să vorbim? E bine să rupem tăcerea sau să ne liniștim de-a binelea și să nu ne pese că doar stăm?

Am realizat că toate aceste întrebări nu-și mai au rostul dacă te afli într-un loc prielnic ție. Acomodarea vine de la sine, nu-ți rămâne decât să respiri.

Niciodată nu m-am putut relaxa în ‘oraș’. Am încercat de data aceasta un colț de plajă, cândva izolat întru totul. S-a dovedit a fi asemeni locurilor unde te duci să te rogi; care, indiferent ce s-ar petrece acolo, îți aduce inefabila liniște.

Și ce simplu e să îți vorbești atunci…

Cred că este o lună destul de stresantă pentru toți studenții, iar unii mai norocoși (care au aceeși vârstă cu mine) se motivează pentru ultima dată înaintea examenelor ce vor veni.

După 3 ani de învățat mai mult sau mai puțin productiv, mă întreb de ce se obișnuiește acumularea informațiilor fără a le găși un fir logic, fără a crea legaturi strânse, chiar și simple, dar care să rămână sedimentate pe viață. Materiile mele pot spune că sunt în strânsă legatură și mă simt nevoită de multe ori să îmi amintesc aceleași informații pe care le-am căutat și în trecut de atâtea ori și pe care de fiecare dată le-am uitat.

Chiar e nevoie de o concentrare maximă de fiecare dată când învățăm sau putem să ne autoeducăm să interpretăm logic pentru a nu mai inversa valorile sau pentru a uita de unde am plecat. Cred că este foarte important să se creeze imaginea de ansamplu și apoi să se intre în detalii pentru ca dacă ar fi să se uite ceva (cum este și normal să se întâmple cu plăpânda noastră memoria noastră de scurta durată), măcar să nu ne amintim apoi cele mai nesemnificative detalii și să fim surprinși că nu putem explica ideea de bază.

După un profil de mate-info (cum se pare că au avut și destui alți colegi mediciniști) facultatea m-a făcut să îmi dezvolt o altă formă de inteligență și sunt sigură că raționamentul din liceu dă roade acum. Nu mă mai întreb de ce suntem nevoiți să reținem atâtea informații care se găsesc pe toate drumurile pentru că știu că nu poți stăpâni ceva cu adevărat decât dacă este trecut în totalitate prin filtrul minții și mai ales pentru că va veni vremea când va fi jenant să depinzi de un ‘carnet cu notițe’…

Sper să nu treacă mult timp până să ajung să adun minimul de informații care să clădească baza a ceea ce voi cunoaște ca medic, nefiindu-mi teamă că ’si tot ce-i neînțeles/ se schimbă’n neînțelesuri și mai mari’ (cum frumos cita din Blaga asistentul de farmaco)

Tocmai am citit niste rânduri care m-au sensibilizat foarte mult și nu știu încă sigur daca persoana care le-a scris este acceași cu cea care s-a semnat.

Este uimitor cât de ușor putem deborda de fericire, cât de influențabili suntem noi, oamenii, îndeosebi când vine vorba de persoanele care au avut un impact emoțional asupra noastră la un moment dat.

Nimic nu m-ar face mai fericită decât să aflu că tocmai cea care m-a facut să îndrăgesc atât de mult lumea cărților își îndreaptă privirea către aceste mici și neînsemnate paragrafe pe care le scriu, mai mult sau mai puțin elaborate, nicidecum ieșite din comun.

Prefer să visez în continuare. Dacă nu a ajuns încă pe această pagină nici nu mai vreau să aflu; știu doar că ar fi surprinsă la aflarea părerii mele despre dumneaei pentru că ar realiza că a reușit tot ce și-a propus și mai mult decât atât, că sunt conștientă că meritele îi aparțin.

Așa cum se iau marile decizii în viață, adică în locurile si situațiile cele mai ciudate, așa am avut eu revelația asupra ceea ce ar trebui să aleg drept specializare.

Întotdeauna îmi pun problema daca nu cumva o parte din trecut este de fapt cea care guvernează preferințele din prezent. Pesemne că singura formă de a depăși anumite momente care m-au marcat ar fi așadar confruntarea.

Bineînțeles că în momentul de față și în următorii trei ani contează prea puțin ce simt că îmi place, în ce direcție sunt dispusă a îmi petrece orele de studiu, cărui domeniu medical îmi doresc să mă dedic în cele din urmă.

Ce ‘bine’ gândesc străinii care își educă proprii copii așa cum își doresc, făcându-i să creadă încă de mici că meseria tatălui este cea mai interesantă și pe măsură ce cresc sunt uimiți să constate că aceasa nu reprezintă nimic altceva decât propriul lor vis.

Putem trăi si noi așa (cu toate că mai avem mult până să stăpânim asemenea forme de manipulare), dar putem să și ne privim mai atent, să conștientizăm ceea ce ne trezeste interesul, ce abilități avem și să ne modelăm chiar noi spre o anume direcție, pentru ca meseria apoi aleasă să nu fie o dezămăgire.

Încercând să găsesc în primul rând în mine răspunsurile asupra viitorului. Sper ca acesta să mă afle măcar împăcată cu ideea că rândurile scrise acum au fost un vis, o introspecție care nu are finalul de atunci, dar este punctul de plecare al unei alegeri pe care nu o regret.

Avem o mare satisfacție când vedem ca am depășit etapa liceală și că în sfârșit suntem luați în serios, că am devenit majori și că deținem controlul asupra vieții noastre, așa cum ne doream de mici.

De ce rămâne însă acea dorință de a menține legatura într-un fel sau altul cu trecutul? Eu una îmi doresc să pot spune că mai am prieteni din liceu, că încă îi pot numi așa, cu toate că ne vedem foarte rar. De ce sunt atât de prețioase amicițiile copilăriei și toate rămân întipărite drept amintiri plăcute?

Ce bine era când mai mulți împărtășeau aceleași păreri și căpătai o oarecare statut, te identificau prin anumite trăsături.De mult însă a dispărut și expresia de ‘cea mai bună prietenă’, cu toate că e de înțeles pentru că deseori tentația unei vieți mai bune în străinătate este prea mare pentru unele persoane pentru a i se putea opune.

Nu mai am nici pe departe atât de mult prieteni ca atunci și nici atât de apropiați, am veșnica impresie că nu am am timpul necesar pentru a investi în ei.

Ne dorim să ne autodepășim, să aratăm că putem fi ceea ce am visat, dar ne izolăm și luăm viața prea în serios? Am crescut.

Să fii un critic atât de aspru al propriilor scrieri și in același timp să fii desăvârșit în a îi explica pe ceilalți scriitori.

Mircea Eliade este revoltător de obiectiv și usurința cu care sesizează la fel de bine esențele anumitor scrieri precum și hibele, luciditatea cu care spune adevăruri deloc plăcute, iar mai apoi lesniciunea cu care surprinde ceea ce este definitoriu pentru un mare creator de operă; de toate acestea ne putem bucura în ‘Insula lui Euthanasius’, carte pe care până și Eliade o recunoaște cu plăcere ca aparținându-i.

Am deschis seria lecturilor din plăcere cu ‘Romanul adolescentului miop’. Cu greu încerc sa mă apropii de eseurile filozofice, categoriile în care încadrez diferitele post-uri fiind inspirate chiar din anumite opere literare semnate de acest gânditor si filozof român.

Deschid televizorul după multă vreme și mă izbește valul de informații despre paranormal, despre energii și influențele lor în rândul oamenilor.

Și atunci, ca viitor medic, de ce să nu mă încred în medicina tradițională, să fac ce fac acești oameni adică să îmi trădez inevitabilul traseu, credințele firești care mă definesc ca ființă.

Oare toate puseele acestea de forțe din exterior care pun stăpânire pe corpul nostru, lăsându-ne dezarmați și permițându-le să ne ia și să ne poarte oriunde (căci, mai puternice decât noi, reușesc să ne stăpânescă întru totu) nu contravin și ne și depărtează viclean și atât de simplu de calea cea adevărată?

Oare dacă suntem dornici să ne extindem mai întâi aria cunoștințelor și, bineînteles, mai apoi și pe cea a propriilor convingeri-întotdeauna noile descoperiri sunt mult mai atrăgătoare decât cele care ne-au creat și definit atâta timp-, nu facem decât să pătrundem într-o lume pe care doar o intuim, nu avem puterea de a îi cuprinde toate înțelesurile, iar tainele sale (care pe noi ne animă) dezvăluie poate numeroase ‘amânunte’ care nu ne convin și ne debusoleză și mai mult, tocmai acum când fervoarea, năzuințele de autocunoaștere ating cote maxime.

Prin natura noastră tindem să căutăm și să facem intropsecții tot mai dese pentru a descoperi mai multe date ‘materiale’, palpabile, care să ne confirme că poate valorăm si că nu suntem vremelinici, perenitatea fiind macar abordabilă, însă ce ne facem când ceea ce căutam era de la început accesibil nouă și că tot acolo, în final de vom bucura de liniștea care sa nu mai aibă nevoie de nicio consfințire.

‘Cine suntem’ și ‘Alegeți. Acces la memorie’ sunt cele două cărți ale lui Dan Puric, regizor și talentat pantomim care are un dar al discursului și care transformă dialogul într-un monolog sublim.

Profund, energic și foarte aproape de oameni, Absolventul ATF chiar la clasa lui Dem Rădulescu abordează teme delicate cu un aer degajat și mai ales lipsit de dezgustul și de încruntarea, caracteristici care au devenit laitmotive în cazul celor mai multe persoane publice, ale căror fețe insipide apar prea des pe micile noastre  ecrane.

Ne batem cu pumnul în piept că sunt oameni cu principii, că suntem atât de siguri pe noi și că nimic din ce facem nu este greșit. Mereu ceilalți sunt cei care interpretează cuvintele noastre și prin urmare ei sunt de vină că nu poate fi vorba de compatibilitate.

Admițând că nu avem acea deschidere, că atunci când ne aflăm într-un grup de oameni primele sentimente care ne acaparează nu se rezumă la altceva decât la refuzul de a socializa, de a fi afabili și cât de cât interesați de cei din jurul nostru, cu siguranță că dezinteresul și blazarea s-ar transforma chiar și în ochii celorlalți într-un minim interes față de noi, am fi noi abordati și ne-am bucura că am fost sesizați și poate chiar simpatizați.

De multe ori îmi propun ca și în situațiile în care sunt nevoită să răspund unei obligații prin care să ajung față în față cu persoane cu care teoretic am prea puține în comun, să încerc să privesc cu optimism situația și cu gândul că pot face din acele ore ceea ce vreau, pot să mă bucur de oricine și de orice, așa cum în copilărie acceptam în grup nou-veniții, nefăcând diferențe între oameni și reușind să găsesc atât de ușor un fir de legătură.

Pentru că de cele mai multe ori când mă implic, oamenii ajung să mă surprindă plăcut, reușind să se apropie de mine și să își expună cu franchețe propriile idei și chiar unele probleme, înclin să privesc cu regret toate clipele în care refuz să mă bucur sau să fiu agreabilă pentru că în sinea mea știu ca aș avea numai de câștigat.