Ne străduim să fim noi cei care ne influențăm alegerile pentru ca ‘destinul’ să nu ne-o ia înainte, decizând el în numele nostru.
Dintr-o dată veștile ne copleșesc, părțile bune ale unei situații par a fi singurele care se schimbă, noi ramânând singuri cu ce a rămas și fără posibilitatea de a ne spune măcar ‘neimportanta’ părere.
Oricât de temători am fi când vine vorba de viitorul îndepărtat, suntem obișnuiți să ne creăm o linie șerpuită, ștearsă, dar presărată cu gânduri pozitive, în ideea că așa ar cam arăta o viață cât de cât împlinită.
Apar însă nodurile, opririle bruște, care ne amețesc pentru că apar din senin și pentru că aparent ele nu vin cu vești tocmai bune.
Ceea ce mă surprinde întotdeauna este faptul că deși niciodată nu le primesc cu îngăduință, ele constituie de fapt mici revelații, ele mă îndeamnă să mă opresc pentru că dacă până atunci nu realizasem că ceva trebuie să se schimbe, măcar un ajutor mai brutal și evident a fost în măsură a o face.
Ceea ce înclin să cred este că aceste momente sunt marcate pentru fiecare dintre noi, uneori fiind mai bine să nu cautăm să le schimbăm fluxul firesc.
Viața însăși își face propria selecție naturală din timp în timp; noi rămânem simpli spectatori, sau dacă am muncit mai mult, chiar părtași la evoluție.
Așa că aștept liniștită să decidă ea la fel de bine si data viitoare:)
Cât de multă nevoie avem de acele momente doar pentru noi? Cât de des dorim să ne oprim pentru a ne asculta puțin?
Ce avem să ne spunem când rămânem singuri? Oare tot noi trebuie să vorbim? E bine să rupem tăcerea sau să ne liniștim de-a binelea și să nu ne pese că doar stăm?
Am realizat că toate aceste întrebări nu-și mai au rostul dacă te afli într-un loc prielnic ție. Acomodarea vine de la sine, nu-ți rămâne decât să respiri.
Niciodată nu m-am putut relaxa în ‘oraș’. Am încercat de data aceasta un colț de plajă, cândva izolat întru totul. S-a dovedit a fi asemeni locurilor unde te duci să te rogi; care, indiferent ce s-ar petrece acolo, îți aduce inefabila liniște.
Și ce simplu e să îți vorbești atunci…
De fiecare dată când ne simțim nedreptățiți apare un prim moment în care se manifestă latura noastră răzvrătită, iar sentimentele sunt de necontrolat. Imediat după acestă stare neanderthaliană, încercăm să căutăm ‘responsabilii’ care ne-au adus în acestă situație. E foarte ușor să îi găsim, încet-încet ne obișnuim cu ‘răul’ petrecut și ne îndreptăm atenția către alte lucruri.
Cred că e mai bine dacă reușim să nu ne mai chinuim căutând vinovați și dacă încetăm cu mustrările de conștiință. Cu cât mai repede, cu atât mai sănătos.
Trecând prin astfel de momente mi-am dat seama cât de vulnerabilă sunt și cât de greu îmi este să fac ce vreau cu trăirile și frustrările mele, să îmi inhib impulsurile care oricum dacă există trebuie eliberate numai când se află în preajmă propria persoană și atât.
Admir persoanele care nu se regăsesc în descrierea de mai sus, știu că ele există și cred că sunt cei mai în măsură să ia decizii importante, chiar și în numele altora.
Cred că este o lună destul de stresantă pentru toți studenții, iar unii mai norocoși (care au aceeși vârstă cu mine) se motivează pentru ultima dată înaintea examenelor ce vor veni.
După 3 ani de învățat mai mult sau mai puțin productiv, mă întreb de ce se obișnuiește acumularea informațiilor fără a le găși un fir logic, fără a crea legaturi strânse, chiar și simple, dar care să rămână sedimentate pe viață. Materiile mele pot spune că sunt în strânsă legatură și mă simt nevoită de multe ori să îmi amintesc aceleași informații pe care le-am căutat și în trecut de atâtea ori și pe care de fiecare dată le-am uitat.
Chiar e nevoie de o concentrare maximă de fiecare dată când învățăm sau putem să ne autoeducăm să interpretăm logic pentru a nu mai inversa valorile sau pentru a uita de unde am plecat. Cred că este foarte important să se creeze imaginea de ansamplu și apoi să se intre în detalii pentru ca dacă ar fi să se uite ceva (cum este și normal să se întâmple cu plăpânda noastră memoria noastră de scurta durată), măcar să nu ne amintim apoi cele mai nesemnificative detalii și să fim surprinși că nu putem explica ideea de bază.
După un profil de mate-info (cum se pare că au avut și destui alți colegi mediciniști) facultatea m-a făcut să îmi dezvolt o altă formă de inteligență și sunt sigură că raționamentul din liceu dă roade acum. Nu mă mai întreb de ce suntem nevoiți să reținem atâtea informații care se găsesc pe toate drumurile pentru că știu că nu poți stăpâni ceva cu adevărat decât dacă este trecut în totalitate prin filtrul minții și mai ales pentru că va veni vremea când va fi jenant să depinzi de un ‘carnet cu notițe’…
Sper să nu treacă mult timp până să ajung să adun minimul de informații care să clădească baza a ceea ce voi cunoaște ca medic, nefiindu-mi teamă că ’si tot ce-i neînțeles/ se schimbă’n neînțelesuri și mai mari’ (cum frumos cita din Blaga asistentul de farmaco) 
L-am revăzut recent pe Dan Puric jucând, umplând scena așa cum îi este atât de ușor să o facă și mi-a plăcut.
‘Don Quijote’ reprezintă cu siguranță transpunerea pas cu pas a întregii sale concepții despre lume, văzută poate prin ochii unui om naiv care încearcă să schimbe lumea.
Nu mă miră că la cei 50 de ani ai săi este eminamente strălucit în prestație, fizicul fiind cel care îl ajută să atingă perfecțiunea. Tinerii din jurul său sunt încă eclipsați de naturalul gesturilor sale care atrage încă toate privirile asupra sieși. Cred că așa cum Olga Tudorache sau Radu Beligan sunt fără cusur si prin actul lor se deschid întru totul odată ajunsi pe scenă, așa și pururea tânarul Dan Puric se dedă nouă, cu riscul unei expuneri la limita omenescului.
Și pentru cei mai sceptici privind complexitatea sa, există și câteva cărți scrise de pantomim pentru că DA, el poate și așa ceva!
Când vine vorba despre oameni și încercările noastre de a le face pe plac, apare uneori nereușita.
Rămâi cu un gust amar când vezi că ajungi să fii mult mai îngăduitor, mai afabil cu anumiți oameni pentru a te face agreat și nu reușești decât să fii privit cu scârbă sau cu indiferență. Mă gândesc că tocmai acestă luptă cu sine de a ne face plăcuți este responsabilă pentru acest rezultat. În acestă încercare, noi ne schimbăm, devenim falși și asta se simte.
Am citit recent un articol în care o persoană publică dezvăluia ceva simplu și cât se poate de adevărat: că este mult prea greu să ajungi să te faci plăcut de toți, iar dacă nici ție nu îți place în mod deosebit o persoană, încetează a te mai preface pentru că nu faci decât să consumi energie inutil. Așa și este pentru că nu faci decât să încetezi a mai fi tu, a mai fi real, teatrul jucat neaducând aplauzele nimănui.
Cred că suntem un popor care are talentul de a exprima în câteva cuvinte adevăruri care sunt atât de prețioase și capabile să ne scoată din probleme existențiale absolut inutile.
Se apropie Festivalul de Film de la Cannes 2009 și printre nominalizații acestui an la secțiunea ‘Un Certain Regard’ se numără iarăși nume românești precum: Corneliu Porumboiu cu ‘Polițist, adjectiv’ și Cristian Mungiu cu seria de scurt-metraje intitulată ‘Amintiri din Epoca de Aur’.
Faptul că anumite subvenții alocate organizării mult-așteptatului eveniment au fost retrase sau că parteneri precum ‘Swarovski’ și casa de modă Fendi au renunțat a le mai fi sponsori contează mai puțin; important este că există câteva nume mari pe lista nominalizaților ce ieri a fost făcută publică, nume ce vor reuși să facă diferența și în acest an.
Oare cum este să stai pe plajă și să asculți, să cânte chiar lângă tine Goran Bregovic?
Neinspirată alăturarea cu cel mai important moment religios al creștinătății, însă cum nimic nu este perfect și cum nici nu are rost să ne complicăm viețile cu realizarea unor astfel de clipe, consider că a fost o idee inspirată și mă bucur că am ajuns să gustăm astfel de excentricități.
Concertul Madonnei este următorul pe lista mea, la acesta urmând să și particip.
De atâtea ori îmi este dat sa văd cum se ajută vedetele, în sensul că de fiecare dată când una dintre ele ajunge în umbră, apelează la un bun prieten pentru a i se face putina publicitate, pentru a nu fi dată uitării întru totul.
Acum o văd pe Teo explicând cum la cele mai importante evenimente îi este dat să ajungă să prezinte alături de Mircea ‘frumoase emisiuni’.
Tot ce îmi doresc este să își regăsească un loc în grila tv cât mai curând, pentru a nu fi nevoită să apară în contexte care sunt nefirești, exagerate.
Uneori ne este atât de ușor să dăm bani pentru lucruri neînsemnate, perisabile, dar când vine vorba să fim părtași la îmbunătățirea sau chiar la salvarea unei vieți devenim reticenți.
În zilele noastre este suficient ca fiecare dintre noi sa facă un minim gest pentru ca în final să se schimbe ceva.
Campania ce se adresează indirect salvării unor copii merită să fie susținută, mai ales că oricine poate să o promoveze într-o formă sau alta, sau chiar să contribuie dând un SMS la 858.
